Uploader: Ezra
Country: India
Uploaded: Apr 24, 2018
Price: Free

Please, verify you are not robot to load rest of pages

download pavilionul cancerosilor pdf

Aleksandr Soljeniţân
Pavilionul canceroşilor
PARTEA ÎNTÂI
1
Nu-i câtuşi de puţin cancer
Pavilionul canceroşilor purta chiar numărul treisprezece. Pavel Nikolaevici Rusanov n-a fost niciodată şi nici n-ar fi avut cum să fie superstiţios,
dar ceva s-a prăbuşit în el când medicul i-a scris pe trimitere: "pavilionul
treisprezece". De ce nu s-or fi gândit să boteze cu treisprezece altă secţie,
cea de ortopedie, de exemplu, sau de afecţiuni gastrice? Cum-necum, în
toată republica numai la această clinică putea găsi ajutor.
— Dar eu n-am cancer, doctore, nu-i aşa? Nu-i aşa că n-am cancer?
întreba cu speranţă în glas Pavel Nikolaevici, pipăind uşurel, pe partea
dreaptă a gâtului, umflătura urâtă, care creştea văzând cu ochii sub
stratul nevinovat de piele albă care încă o mai acoperea pe dinafară.
— Nu, bineînţeles că nu, îl liniştea pentru a zecea oară doctoriţa Donţova, în timp ce-i umplea paginile fişei cu scrisul ei avântat. Când scria îşi
punea ochelarii pătrăţoşi-rotunjiţi, de cum înceta să scrie — îi scotea. Nu
mai era tânără şi arăta pa- lidă, foarte obosită.
Această discuţie avusese loc cu câteva zile în urmă, în perioada când
venea la clinică pentru tratament. Bolnavii de la oncologie, chiar şi cei
care nu rămâneau la spital, ci se aflau în tratament ambulatoriu, nu mai
aveau somn noaptea. Lui Pavel Nikolaevici însă, Donţova îi recomandase
să se interneze, şi asta cât se poate de repede. În aceeaşi măsură ca şi
boala în sine — neprevăzută, surprinzătoare, ce dăduse buzna în două
săptămâni peste un om fericit, lipsit de griji — pe Pavel Nikolaevici îl
deprima şi faptul că urma să se interneze în această clinică la comun —
lucru ce nu i se mai întâmplase de foarte multă vreme, nici nu mai ţinea
minte de când. Îi căutase la telefon pe toţi — pe Evghenii Semionovici, pe
Şendiapin şi pe Ulmasbaev, iar aceştia sunaseră, la rândul lor, pentru a se
interesa ce posibilităţi există, dacă n-au cumva, la această clinică, vreo
rezervă sau dacă nu s-ar putea transforma, măcar pentru o vreme, una
din camerele mai mici într-o rezervă. Dar nu izbutiseră să facă nimic din
pricina înghesuielii cumplite de aici.
Singurul lucru pe care reuşiseră să-l obţină de la medicul şef a fost
promisiunea că va fi scutit de formalităţile obligatorii, cum ar fi trecerea
pe la camera de gardă, pe la baia comună şi garderobă.
Astfel, Iura îi aduse pe tatăl şi pe mama sa, în Moskviciul lor albastru
pal, direct la scările pavilionului treisprezece.
În pofida gerului ce începuse să pişte, două femei în halate de diftină,
decolorate, stăteau în cerdacul de piatră — erau vinete de frig, dar, de
ple-cat, tot nu plecau.
Începând cu aceste halate ca vai de capul lor, totul i se părea aici neplăcut lui Pavel Nikolaevici: cimentul cerdacului, tocit rău de tot sub picioare, clanţele uşilor, al căror luciu se dusese sub mâinile bolnavilor, sala
de aşteptare, cu duşumelele sale de pe care vopseaua în ulei se cojise,
panourile măslinii, înalte, ale pereţilor (culoarea aceasta măslinie părea
ea însăşi murdară) şi băncile din stinghii, mari, dar neîncăpătoare totuşi
pentru mulţimea de bolnavi veniţi de departe — uzbeci în halate
matlasate însoţiţi de femeile lor: cele bătrâne cu basmale albe, iar cele
tinere purtând unele cu liliachiu sau roşu şi verde, toţi în cizme şi gumari
— ce umpluseră încăperea stând, unii, şi pe jos. Culcat pe o bancă şi
ocupând-o în întregime, îmbrăcat într-un palton descheiat ce atârna până
la pământ, un rus tânăr, numai piele şi os, cu burta umflată, nu se mai
oprea din urlat, de durere. Aceste răcnete îl asurziră pe Pavel Nikolaevici
şi îl atinseră atât de puternic de parcă bolnavul urla nu din propria-i
durere, ci din a sa. Pavel Nikolaevici păli brusc, se opri şi şopti cu buzele
albe:
— Kapa! Eu am să mor aici. Mai bine renunţăm. Hai să ne întoarcem.
Kapitolina Matveevna îi luă mâna şi i-o strânse cu hotărâre:
— Paşenka! Unde vrei să ne întoarcem? Şi ce să facem pe urmă?
— Ştiu eu, poate se aranjează ceva la Moscova...
Kapitolina Matveevna îşi întoarse către soţ capul masiv, lăţit încă şi
mai mult de cârlionţii arămii şi înfoiaţi, tunşi scurt:
— Paşenka! Povestea cu Moscova mai poate dura şi două săptămâni,
şi nici nu e sigur că o să reuşim. Putem noi să aşteptăm atât? Nu vezi că
în fi-ecare dimineaţă e tot mai mare!
Soţia îi strângea tare încheietura mâinii, dându-i curaj. În treburile
obşteşti şi legate de slujbă, Pavel Nikolaevici ştia prea bine şi singur ce-i
de făcut — de aceea, cu atât mai plăcut şi mai liniştit se simţea
bizuindu-se, când era vorba de treburile familiei, numai pe soţie: toate
problemele importante ea le rezolva rapid şi corect. Numai că băiatul de
pe bancă urla să se rupă!
— Paşik, îl lămurea soţia, suferind alături de el, ştii şi tu că eu sunt întotdeauna prima de părere să chemi omul acasă şi să-l plăteşti. Dar dacă
ni s-a spus că medicii ăştia nu vin acasă şi nu iau bani! Pe urmă, aici au şi
aparate speciale. Nu se poate altfel.
Pavel Nikolaevici înţelegea şi el că nu se poate. N-o spusese decât
aşa, pentru orice eventualitate.
Stabiliseră cu medicul-şef al dispensarului oncologic ca sora şefă să-i
aştepte la ora două după-amiază aici, la picioarele scării pe care cobora
acum, păşind cu grijă, un bolnav în cârje. Dar bineînţeles că sora-şefă nu
era acolo, iar cămăruţa ei de sub scară era închisă cu un lacăt mic.
— Nu poţi avea încredere în nimeni! explodă Kapitolina Matveevna.
Pentru ce li s-o mai fi plătind salariul! Aşa cum era, învăluită peste umeri
de două vulpi negre, Kapitolina Matveevna porni pe coridorul unde stătea
scris: "Intrarea în haine de stradă interzisă".
Pavel Nikolaevici rămase să aştepte în hol. Temător, îşi pipăi, printr-o
uşoară aplecare a capului spre dreapta, umflătura dintre claviculă şi
maxilar. Avea impresia că, în jumătatea de oră ce se scursese de când se
uitase la ea ultima dată, acasă, în oglindă, acoperind-o cu fularul — în
această jumătate de oră, parcă mai crescuse. Pavel Nikolaevici simţea o
slăbiciune în tot corpul şi ar fi vrut să stea jos. Însă băncile păreau
murdare şi, în afară de asta, ar fi fost nevoit s-o roage pe bătrâna aşezată
pe duşumea, pe cea cu basma în cap şi cu un sac unsuros proptit între
picioare, să se dea mai încolo. Pavel Nikolaevici avea senzaţia că mirosul
împuţit al sacului ar fi răzbătut până la el, oriunde s-ar fi aflat. Când o să
înveţe odată populaţia noastră să călătorească cu geamantane curate,
puse la punct! (De altfel, acum, de când cu tumoarea, lucrurile astea nici
nu mai contau.)
Suferind din pricina urletelor băiatului, din cauza a tot ce-i vedeau ochii şi-a tot ce-i pătrundea prin nări, Rusanov stătea în picioare, sprijinit
uşor de perete. Dinspre curte intră un ţăran, ţinând în mână un borcan
de-o jumătate de litru, cu etichetă, aproape plin cu un lichid galben.
Ducea borcanul fără să-l ascundă, ba chiar ridicându-l mândru, ca pe o
halbă de bere cucerită prin luptă la vreo coadă. Chiar în faţa lui Pavel